Îngropate în mărunţişurile zilnice, câteva evenimente majore pentru direcţia fotbalului românesc s-au petrecut, totuşi, în 2017. Alte câteva (unele din ele, continuarea şi consecinţa firească a celor din anul anterior) se poate intui de pe acum că vor avea loc în 2018.
Duminicapierzisaucastigi.blogspot.com vă propune acum, pe 1 ianuarie, o scurtă privire înapoi, spre ceea ce a influenţat fotbalul nostru anul trecut, şi o alta în viitor, spre ce putem presupune, îndreptăţit, că va urma.
Ce s-a întâmplat în 2017
Alegerile LPF
Deşi pentru public n-a fost cel mai interesant eveniment, alegerile pentru preşedinţia LPF au fost, în mod clar, unul din cele mai importante momente traversate de fotbalul românesc în 2017.
Preşedintele Gino Iorgulescu şi-a asigurat un al doilea mandat, cu 13 voturi pentru din 14 posibile, împotriva unui candidat surpriză, Sorin Drăgoi, preşedintele de la ACS Poli Timişoara.
Motivul pentru care alegerile au contat a fost substratul lor. Iorgulescu a fost susţinut pe linie politică, intervenţia PSD fiind decisivă – la fel ca şi data trecută, în toamna lui 2013, când Liviu Dragnea a mers personal, împreună cu Victor Ponta, pentru a le indica preşedinţilor de cluburi cu cine e bine să voteze.
În acelaşi timp, Iorgulescu şi oamenii săi au suspectat permanent o imixtiune a preşedintelui FRF, Răzvan Burleanu. Cert este că apariţia lui Drăgoi în cursa pentru şefia ligii nu este deloc străină de şeful federaţiei. Acesta a pus ochii pe banii încasaţi de Ligă din drepturile TV ale campionatului, dar ştie că fără complicitatea administraţiei LPF nu poate să ajungă la ei. În plus, de cel puţin doi ani se gândeşte la o soluţie pentru a-şi subordona fotbalul profesionist.
Din toată povestea, cel mai mult a avut de pierdut, ca de obicei, fotbalul românesc. Iorgulescu este complet absent (după conferinţa de presă ţinută în urma alegerilor, el a dispărut şi nimeni nu l-a mai văzut şi auzit public, de atunci). N-are niciun program de reforme şi modernizare, LPF fiind o instituţie opacă, retrogradă, fără perspective reale de progres. De curând, Liga a anunţat că ar vrea să introducă arbitrajul video. Ar fi un pas în faţă, dar este enorm de puţin, comparativ cu primitivismul, amatorismul şi improvizaţia care domnesc în Liga 1.
Concluzionând, alegerile LPF au fost încă o ocazie ratată pentru fotbalul din România să se apropie măcar de organizarea şi profesionalismul ţărilor din jur, pentru a nu mai vorbi de cele din Vest.
Ratarea calificării la Mondiale
După dezastrul de acasă, cu Polonia, toţi specialiştii din fotbalul românesc au cerut înlocuirea grabnică a selecţionerului Daum, pentru a se încerca o salvare de ultim moment a şanselor de calificare la Mondiale. Burleanu a refuzat.
Încă patru ani fără România la Cupa Mondială: aceasta este piatra de moară pe care 2017 a atârnat-o de gâtul lui Burleanu şi al colaboratorilor săi din fruntea FRF. Şeful federaţiei se poate spune că poartă aproape în totalitate răspunderea acestei necalificări. Tricolorii au avut una din cele mai facile grupe de calificare din ultimele decenii – o mână întinsă de destin –, dar antrenorul german adus pe bani foarte mulţi (salariul lui Christoph Daum a fost, cu tot cu taxe, de 1,1 milioane de euro în doar un an şi trei luni) n-a reuşit să înţeleagă nici naţionala României, nici bioritmul fotbaliştilor tricolori. Cu Daum, România a practicat cel mai prost joc de la Răzvan Lucescu încoace.
În 2017 s-a intrat cu semnale îngrijorătoare, dar şi cu speranţa că nu e totul pierdut, iar Daum se va adapta la noua sa echipă. A urmat însă dezastrul, naţionala jucând din ce în ce mai slab. În primăvară, după 0-3 acasă cu Polonia, toată lumea fotbalului românesc a solicitat schimbarea urgentă a lui Daum, într-o ultimă tentativă disperată de a salva ce se mai putea din campanie. Burleanu a preferat să-l ţină însă pe german.
Până la urmă, Daum a fost îndepărtat, dar când se ratase deja calificarea.
Pentru FRF, eşecul a însemnat pierderea a peste 12 milioane de dolari, bani care ar fi intrat în conturile federaţiei din partea FIFA. Pierderea nu este resimţită atât de mişcarea fotbalistică în sine, cât de conducerea FRF. Experienţa de la Euro 2016 arată că singurii care au simţit real beneficiile calificării au fost oamenii din fruntea federaţiei, care şi-au votat prime de calificare de peste jumătate de milion de euro. Cei 8,5 milioane de euro intraţi de la UEFA s-au dus ca şi cum n-ar fi fost, iar FRF a reuşit, în 2016, să termine anul cu deficit.
Pentru România, în schimb, lipsa de la Mondialul din Rusia este cu atât mai dureroasă cu cât Danemarca (echipă cu care tricolorii au remizat de două ori în preliminarii, 0-0 la Cluj şi 1-1 la Copenhaga, fiindu-i însă superiori de fiecare dată în joc) a bătut Polonia cu 4-0 şi a nimicit Irlanda la baraj. A fost doar o aluzie pe care ne-a aruncat-o soarta la ceea ce ar fi trebuit să fim în aceste preliminarii.
Modificarea Legii Sportului
În primăvară, cabinetul Sorin Grindeanu a adopat Ordonanţa de Urgenţă nr. 38/2017, prin care s-a modificat Legea Sportului 69/2000. Prin aceasta, statul a înlăturat oficial barierele puse în calea finanţării, de autorităţile locale, a sportului profesionist.
Noile prevederi permit ca, în limita a 5% din bugetul oraşelor, edilii să poată pompa bani în absolut tot ceea ce înseamnă sport, de la plata facturilor pentru utilităţi până la salariile unor jucători/jucătoare aduşi pe bani grei din străinătate.
OUG 38/2017 are două consecinţe majore:
1) sportul (implicit, mai ales fotbalul) devine o portiţă de cheltuire a banului public fără a se putea exercita un control riguros,
2) se creează o competiţie neloială între cluburile private şi cele de stat. Ordonanţa le permite edililor să dea bani şi către cluburile cu patroni care activează pe raza lor administrativă, dar realitatea e că mai toată lumea preferă să înfiinţeze sau să preia un club care să devină al municipalităţii şi unde primarul poate să taie şi să spânzure după bunul plac.
Echipe finanţate de la buget există şi în Liga 1, dar fenomenul este foarte vizibil mai ales la Liga 2, unde 6 din primele 7 clasate sunt, în acest moment, formaţiile primăriilor din oraşele respective.
Dispariţia Stelei din Liga 1
În 2017, Steaua a dispărut din Liga 1 şi a reapărut în Liga 4, sub conducerea celui mai important fotbalist din istoria clubului, Marius Lăcătuş.
2017 este şi anul în care Steaua a dispărut, pentru prima oară de la înfiinţare (în 1947) din Liga 1. Prin decizia Curţii de Apel, lui Gigi Becali i s-a interzis să mai folosească numele Steaua pentru echipa sa. FRF şi LPF au făcut eforturi disperate să-l salveze pe latifundiar şi chiar au nesocotit timp de 6 luni sentinţa definitivă a tribunalului, dar în final, constrânse de realitate, au fost nevoite să opereze modificarea.
În locul legendarei Steaua, în Liga 1 a apărut o echipă nouă, FC FCSB SA.
Apariţia echipelor Steaua şi Academia Rapid în Liga 4
Steaua a reapărut în Liga 4, Armata reînfiinţând echipa pe care o pierduse – s-a dovedit în instanţă – ilegal în 2003. Aşa cum am scris mai sus, este o premieră: Steaua nu jucase niciodată, până acum, mai jos de Liga 1.
Echipa Armatei are, în acest moment, toate argumentele ca să demonstreze că este Steaua adevărată (poartă numele şi sigla conform unor hotărâri judecătoreşti, este condusă de cel mai de succes jucător din istoria clubului, Marius Lăcătuş, joacă în Ghencea etc). „Roş-albaştrii“ sunt pe primul loc în Liga 4 la finalul turului şi au ca obiectiv promovarea în Liga 3.
O altă echipă a cărei înfiinţare poate influenţa fotbalul românesc este Academia Rapid. Gruparea susţinută de primarul Sectorului 1, Dan Tudorache, îi are în conducere pe Daniel Pancu, Daniel Niculae şi Ovidiu Burcă, iar ca antrenor – pe Constantin Schumacher. Obiectivul acestei formaţii pe care Liviu Dragnea, preşedintele PSD, a promis public că „o vom creşte“ este promovarea în Liga 3 şi captarea tuturor însemnelor Rapidului, pentru a se substitui acestui brand legendar în fotbalul românesc. Lupta se dă însă pe mai multe paliere, atât pentru brandul aflat la falimentara SC FC Rapid, cât şi pentru moştenirea spirituală şi legală a grupării giuleştene, cu AFC Rapid.
Stadionul din Craiova
Inaugurarea stadionului din Craiova este singurul lucru cu adevărat bun care pare să i se fi întâmplat fotbalului românesc în 2017.
Arena din Craiova, care a costat aproape 55 de milioane de euro, este singura lucrare de infrastructură importantă finalizată în România în 2017. Dintre toate promisiunile guvernanţilor – spitale, şcoli, aeroporturi, autostrăzi –, s-a terminat un stadion.
Este o realizare importantă pentru Craiova, aşteptată de foarte multă vreme de locuitorii acestui oraş care iubeşte fotbalul. Debutul echipei CSU Craiova pe noua arenă a fost întâmpinat cu un entuziasm extraordinar de suporteri, iar atmosfera creată la meciuri este cu adevărat impresionantă.
Terminat cu un an întârziere (planul iniţial prevederea inaugurarea în noiembrie 2016) şi afectat de defecte de construcţie reclamate de specialişti şi sesizate de presă, stadionul din Craiova rămâne, totuşi, un eveniment major din fotbalul românesc în 2017.
Ce aşteptăm în 2018
Alegerile FRF
În primăvara lui 2018 sunt programate alegerile pentru preşedinţia Federaţiei Române de Fotbal, moment care va influenţa major direcţia acestui sport cel puţin pentru următorii patru ani. În acest moment, se anunţă cinci candidaţi: preşedintele în exerciţiu, Răzvan Burleanu, foştii fotbalişti Ciprian Marica, Marcel Puşcaş şi Florin Prunea şi fostul arbitru internaţional Cristian Balaj. Se mai vorbeşte intens de posibilitatea ca Ionuţ Lupescu să fie, până la urmă, convins să intre şi el în cursă, situaţie în care, foarte probabil, cel puţin o parte din candidaţi să se retragă şi să-l susţină pe fostul internaţional, acum director al Comisiei Tehnice la UEFA.
Mandatul lui Răzvan Burleanu a fost grav afectat de lipsa de experienţă şi de sinceritate a actualului preşedinte, sub comanda acestuia performanţele echipelor naţionale consemnând o scădere bruscă. Treptat, în ultimele luni, unele erori de management au fost remediate, pe măsură ce Burleanu a început să înţeleagă cum funcţionează fotbalul. Această capitalizare a informaţiei s-a făcut însă pe spinarea României. Au existat şi unele măsuri foarte bune, cum ar fi crearea Ligii Elitelor pentru jucători sub 17 şi sub 19 ani şi introducerea regulii cu jucătorul sub 21 de ani la Liga 1 – măsuri preluate din programele altor candidaţi.
Şeful FRF e, chiar şi aşa, departe de standardul măcar rezonabil de performanţă. El deţine însă pârghia importantă a bugetului (a găsit diverse metode să recompenseze financiar diverşi votanţi) şi pe cea coercitivă (destui membri ai FRF au mărturisit pentru ProSport, sub acoperirea anonimatului, că la ultima Adunare Generală au votat ce le-a cerut Burleanu de frică să nu le fie pedepsite echipele, ulterior, de administraţia federală).
Dacă Burleanu nu inspiră nicio încredere că ar vrea şi ar putea să facă lucruri cinstite şi bune pentru fotbalul românesc, în schimb, nici opoziţia sa nu pare foarte convingătoare. Programele clare lipsesc, lupta se duce în culise, contracandidaţii lui Burleanu se atacă deja unii pe alţii.
Concluzia este că nimeni din cei care îşi doresc şefia FRF nu pare, în acest moment, capabil de o viziune pentru dezvoltarea fotbalului românesc. În primăvară se va şti, în orice caz, dacă federaţia rămâne sub controlul grupului de interese susţinut din umbră (Burleanu a făcut un titlu de glorie din colaborarea cu Vasile Dâncu şi George Maior) sau se va întoarce sub administraţie „civilă“.
Procesul Armată – Becali
Talpan (dreapta), juristul Armatei, i-a luat deja lui Becali numele şi marca Steaua. Anul acesta va încerca să-l lase fără 36,8 milioane de euro şi fără dreptul de a mai folosi palmaresul.
Ultimul fir de aţă care îl mai leagă pe Gigi Becali de Steaua este palmaresul. La sfârşitul anului trecut, Armata a iniţiat un proces şi aici, cerând instanţei să constate că performanţele obţinute între 1947 şi 2003 de Steaua aparţin clubului MApN. Acest proces are o importanţă specială pentru că, în mod normal, instanţa poate (şi ar trebui) să dispună ca FRF şi LPF să fie incluse în dosar ca părţi (exact aşa cum, la procesul câştigat de Armată pentru numele Steaua, instanţa a dispus includerea în dosar a reprezentanţilor Registrului Comerţului, obligaţi ulterior să radieze numele Steaua din dreptul societăţii lui Becali).
2018 poate fi anul în care se clarifică definitiv, pe cale judecătorească, modul în care a ajuns societatea comercială a lui Becali să joace cu numele şi pe locul rezervat asociaţiei aparţinând Armatei.
Tot în 2018 e de aşteptat să avem o primă sentinţă în procesul daunelor intentat de Armată clubului FC FCSB SA, al lui Becali. Suma cerută este uriaşă: 36,8 milioane de euro. Latifundiarul a anunţat deja că nu are de gând să plătească, indiferent care ar fi consecinţele, dacă va pierde procesul.
Promovarea echipelor de tradiţie în Liga 2
2018 are şanse foarte mari să consemneze, simultan, o anomalie şi un eveniment îmbucurător în fotbalul românesc. În acest moment, 4 echipe de tradiţie renăscute – U Cluj, Oţelul, Petrolul şi Farul – luptă cu şanse mari, în Liga3, să promoveze în Liga 2. Dacă acest lucru se va concretiza la sfârşitul returului, din sezonul viitor (care va începe la vară) se va consemna anomalia ca în Liga 2 să existe mai multe echipe care spun ceva publicului decât în Liga 1! Din vară, lista vedetelor în liga secundă ar putea să arate aşa: Poli Timişoara, FC Argeş, Ripensia, UTA, Farul, U Cluj, Oţelul, Petrolul.
Prin comparaţie, în Liga 1 am regăsi doar două nume cu background: CFR Cluj şi Dinamo.
Clarificarea situaţiei cu stadioanele din Bucureşti
Acţiunile de imagine sunt, până acum, singurele întreprinse efectiv de guvernanţi şi de şefii fotbalului, în aşteptarea Euro 2020. Dacă lucrările la stadioane nu încep în următoarele 3-4 luni, România va rămâne, cel mai probabil, doar cu pozele în care primarul Firea şi preşedintele FRF Burleanu semnează mingi lângă "anonimul" Davor Suker.
Anul 2018 este şi cel în care va deveni clar dacă România mai organizează sau nu meciurile de la Euro 2020. Până acum, autorităţile statului n-au mişcat un deget pentru a rezolva problemele de infrastructură pe care s-au angajat că le vor soluţiona înainte de starul competiţiei. Metroul către Otopeni este o Fata Morgana şi e déjà evident că este imposibil de realizat până în 2020, atât timp cât nici măcar nu s-a început lucrul la el. Însă cea mai gravă întârziere este la cele patru stadioane pe care România s-a angajat că le va reconstrui în vederea turneului final: Steaua, Dinamo, Rapid şi Arcul de Triumf. Lucrările n-au început la niciunul din cele patru. Dacă acest lucru nu se va petrece cel târziu în primăvara lui 2018, timpul rămas va deveni insuficient pentru finalizarea construcţiilor şi darea lor în folosinţă.
Fără cele patru stadioane, este mai mult decât previzibil că UEFA va muta meciurile rezervate Bucureştiului în altă ţară.
Revizuirea licenţierii pentru Liga 1 în privinţa echipelor în insolvenţă/faliment
O măsură absolut salutară – chiar dacă mult întârziată – a administraţiei Burleanu este cea a revenirii la exigenţele financiare ale manualului de licenţiere pentru Liga 1. Gafa făcută în 2013 de fostul şef al federaţiei, Mircea Sandu, aceea de a accepta ca în Liga 1 să activeze echipe cu datorii către stat şi nu numai, a dus la răvăşirea totală a competiţiei. S-a dat, practic, liber la dezordinea financiară şi la abuzuri strigătoare la cer comise de cluburi. S-a ajuns, la un moment dat, ca aproape jumătate din Liga 1 să fie în insolvenţă. Grupările nu plăteau taxele la stat, salariile jucătorilor, obligaţiile către terţi, apoi se băgau în insolvenţă. Debandada a fost totală. Ani la rând, în play-off au fost echipe care au jucat degeaba, pentru că UEFA nu permite să intre în cupele europene grupările în insolvenţă. Mai mult decât atât, în 2016 s-a ajuns ca o echipă în faliment, fără jucători şi fără niciun ban, cu zeci de milioane de lei datorii (FC Rapid), să promoveze în Liga 1. FRF şi LPF au bâjbâit panicate câteva săptămâni până au găsit o modalitate cu aparenţe de legalitate ca să excludă Rapidul din Liga 1.
Din 2018, echipele în insolvenţă nu vor mai avea dreptul să joace în Liga 1. Din 2019, echipele cu datorii la stat nu vor mai avea permisiunea să joace nici în Liga 2. Aceste schimbări vor limpezi în bună măsură competiţia.
Deznodământul luptei pentru Dinamo
Negoiţă şi Badea se luptă pentru Dinamo, chiar dacă amândoi spun că nu-i mai interesează clubul.
Actualul patron al FC Dinamo 1948, Ionuţ Negoiţă, a intrat într-o încurcătură din care e greu să mai iasă. Acţiunile i-au fost sechestrate de Nicolae Badea în contul unei datorii de peste 2 milioane de euro. Parchetul l-a trimis în judecată pentru bancrută frauduloasă: este acuzat că a ascuns active de 16 milioane de lei atunci când s-a votat planul de reorganizare a clubului, de aici rezultând prejudicierea creditorilor şi scoaterea ilegală din insolvenţă. Echipa merge foarte prost, suporterii au început să-şi piardă răbdarea, angajaţii au început să plece pentru că le-au fost reduse salariile.
Ionuţ Negoiţă încearcă, de ceva vreme, să vândă clubul. Nu găseşte însă cumpărător dispus să intre în acest vârtej de probleme.
Situaţia pare să-i fie favorabilă lui Nicolae Badea, care ar putea foarte uşor să-l execute silit pe Negoiţă şi să vândă la licitaţie peste 90% din acţiunile clubului. Badea, însă, continuă să tragă de timp şi să comunice, simultan, că nu vrea să se mai întoarcă la conducerea grupării „roş-albe“.
Este probabil ca 2018 să aducă, în final, şi deznodământul acestor tulburări care au deteriorat brandul Dinamo în ultimii ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu